Ploaie de emoții

În fața aeroportului, încă în taxiul ieftin, luat din colț de stradă, Daria îl alunga pe Bach din spirala urechii și-l privea, preocupată de cu totul altceva, cum se pierde în buzunarul de la jachetă. Cu fiecare ușă închisă în urma ei, ca o balanță a faptelor, fetei i se ridicau obstacole din cale și își putea trăi viața din ce în ce mai singură. Practic fiecare zăvor închidea de-o parte a ușii, o relație, o cunoștință, o motivație externă și deschidea în sens invers, libertatea pe care și-o dorea. Femeia din spatele ghișeului părea obosită, stingheră și de neclintit cu un concept atât de diferit de normal, ca un bilet doar dus în mijlocul necunoscutului. „Rutina există și mâncă suflete.” Nimeni nu-i conștientiza prezența, iar ea nu conștientiza că nu avea voie să simtă acest aspect, fugea spre singurătate, nu spre ajutor or solidaritate. Daria, la douăzeci și unu de ani era mai mică decât un zâmbăreț în fața pozei pentru buletin.

Dar „Orașul Pheonix” era pentru cei mici, era bariera spre răutăți ieftine de dragul ciubucurilor, era poarta spre înșelătoriei de dragul îșelătoriei, era fereastra din Zidul Plângerii ori ghinionul din cioburile reflectorizante, era pasul spre o viața de adult, era șansa unui pas delimitat, conturat și mult mai vizibil pentru o minte naivă dar aventurieră.

În terminalul din aeroportul-destinație, bărbatul își luă locul în fața ușilor glisante încadrat de încă doi „soldați” în misiune. Ridică pancarta și începu să aștepte.

Ca un reflex ne la locul lui, Daria simți nevoia să se întoarcă spre ceea ce avea să lase în urmă, iar curajul pașilor păliră când nu putu să discearna culoarea spălăcită din spatele lacrimilor din ochii mamei sale.. Mamă, care acum, mișca încrezător mâna în semn de succes. Daria zâmbi, lăcrimă, închise ochii și se întoarse sigură pe ea pe poarta 3.

„Adio fetița mea, asta e tot ce îți pot oferi. Aș vrea să conștientizezi și totuși nu, adio fetița mea !”

Batistă-n vânt !

În urmă cu trei curățenii de primăvară, Daria privea bosumflată încăperea, ce îi servise timp de optisprezece ani siguranța și ajutorul material menit oricărui cămin, oricărei case părintești. În fața ei se întindeau posterele, visele, prieteniile și secretele ce îi transformaseră viețișoara într-o iluzie credibilă. Iar sentimentul acesta îl încerca pentru prima oară în fața unor oameni ce îi mascaseră realitatea pentru a o proteja pe perioada naivă a adolescenței, însă aceasta era pe cale să intre în sertarul amintirilor, și acela, mult prea răscolit de mâini păgâne. Înțelegerea, ascultarea și acordarea acestora se voala în fața imaginii construite în singurătate. Dragostea și iubirea menite să împodobească gândirea unui copil păleau în corpul și pregătirea unui om cu capul pe umeri.

Poate și această imagine, poate și altceva erau vinovate acum de luarea unei decizii, menite să lucreze în favoarea instinctului reglat de rațiune. Știa prea bine din cărțile ce îi burdușeau biblioteca, știa prea bine din filmele ce se derulau în fața ochilor ei, dar cel mai important, știa prea bine din secretele ascunse în experiența ei și păstrate în căsuța memoriei, că încrederea nu depinde de vorbe, că vorbele sunt rostite de oameni, că toată lumea minte și practic ceea ce nu trăiești nu există. Însă viața ei era cât se poate de reală, chiar și în rama mascată a familiei ce acum își dorea să-i împiedice plecarea. Iar încrederea se crește pe acțiuni menite să împace doar partea definitului. Da-ul era ferm, era neclintit și lucra ca un fel de tutore ilegal. În fața realității, copilăriile, giumbușlucurile și visele colorate erau doar umbre ale inevitabilului. Camera era înghețată de picăturile glagiale de sudoare ce se scurgeau neacoperite pe cefele văzute din fața ușii. Ironic sau nu, rămăseseră neîndeplinite doar formalitățile, doar fațada, adevărul de care fugeau cu toții, adevărul îngropat în urmă cu douăzeci și unu de ani, în pământul fertil al unui cămin perfect, ce răsărea acum sub forma unui ghiocel firav, unei intenții nebunești, sădite și înfipte în mintea fetei.

Era prima oară când formele căpătau alt fond…

Trei lucruri o despărțeau pe fată de renaștere, de un nou început „Vă iubesc, adio și o ușă obosită de trântă și încăpățânată în fața realității, o ușă ce rămăsese deschisă”

De partea cealaltă a oceanului, bărbatul se pregătea să îndeplinească dele 48 de ore de planton în terminal. Ceasul său Rolex nu ezită să scoată piuit-ul ferm al pornirii cronometrului… Șansa ei, așteptarea lui și noua viață se măsurau pe patru cadrane gradate…

Rumori

O zi toridă se întindea înaintea ei, iar aniversarea celor douăzeci și unu de ani abia dacă mai avea vreo relevanță în fața arșiței obositoare. Bilețeul, „vinovat” de nepăsarea ce îi domolea zâmbetul, statea atârnat pe noptieră, lăsând să se vadă de la înălțimea patului decât titlul: „Renaște-te în orașul Pheonix!”. Era acea oră ce-ți oferea un buchet de caniculă stropit cu roua sărată desprinsă din păr. Mirosul, nici el unul prea primitor, făcea din îndemnul bilețelului o posibilitate demnă de luat în seamă. Daria avea prostul obicei de a intra cu capul înainte în orice situație, cu gândul că, va putea arunca vina în eventualitatea unui eșec pe repeziciune, pe lipsa cântăriri posibilităților și de ce nu, pe sufletul mult prea enegic și voit, naiv. Însă a da curs unei astfel de invitații părea a fi mult prea din scurt și pentru ea. Cel puțin până azi, în toiul aniversării pierdute în rumoarea colectivă. Iar trezită singură, în fața uni decizii în orb, părea a-i încinge creierul, și așa mult prea clocotit de vremuri. Mintea îi rezona ca un sac în care erau ținute bilele unei loterii.. Erau atâtea posibilități și totuși o singură variantă corectă.  Biletul promitea un nou început, o naștere în deplină cunoștință, șansa creări unei vieți de vis pornită și construită, nu pe superstiții, ci doar pe decizii luate la rece.. Premiul? Era de-ajuns și doar atât; Riscul? Pierderea a două imagini de sine, a personalității, a consistenței în memoria socială, decesul în ochii apropiaților.

Avea să fie o decizie ce nu putea fi luată nici cu inima și mai ales, nici cu mintea, probabil cu ochii, iar aceia, dureros de închiși.

La 15 000 de kilometrii orașul își deschidea granițele, iar pe șosea ieșea o mașina condusă de un individ, ce avea pe scaunul alăturat o plăcuță de carton, pe care era scris neîngrijit, numele fetei cu un marker aproape consumat. GPS-ul de pe bord arăta 21 de kilometrii până la aeroport.

Fum și oglinzi, doar fum și oglinzi…

Onoare? Ce cuvant mare într-un secol mult prea rapid, ce cuvânt mare pentru niste oameni atât de mici, ce înțeles larg pentru o gândire atât de îngustă, atât de sinceră, atât de naivă, ce durere imensă pentru un suflet atât de neajutorat. Solidaritate? Ce cuvânt lipsit de prestanță în imediata proximitate a impulsurilor, ce cuvânt lipsit de esență în absența îngăduinței, ce consistență scăzută în fața tiraniei. Un cuvânt? Ce puțin, ce slab, nimic în mâna neajutoratului, dar ce greu este atunci când nu apare…

Căci atât de greu poate prinde sens în solitudine, căci atât de ușor poate primi o față în nevoie și cu atât mai ușor poate primi o palmă în nepăsare. Prindem aripi construite din cuvinte în preajma oamenilor ce le suflă viață, le pierdem în fața celor care le interpretează și ni le dorim în lipsa oamenilor ce de multe ori, pe seama lor, se distrează. Filosofii căutau adevărul în spatele cuvintelor, oamenii ridica ghirlandele de litere la preț de adevăr, iar artistii se „mulțumesc” cu atingerea adevărului prin rostirea unor cuvinte îmbibate cu fum și oglinzi. Alăturarea celor de aceeași teapă se face prin măestrirea ascultării și acceptarea sau neacceptarea, după caz, a mijloacelor, iar nu a fondului.

Păcat de sufletele ce sunt mințite de circumstanțe, păcat de două ori de sufletele mințite din necunoștință, păcat de trei ori în sânul sufletelor singure ce încă speră ascultare, nu înțelegere a necunoștinței circumstanțelor.

Tăcem și ascultăm…

Căci suntem lipsiți de onoare, de solidaritate, de cuvinte, de adaptare la propria sorginte și lipsiți… de perfecțiune.

Tăcem și ascultăm…

Căci nu dăm sfaturi și nu cerem milă asupra faptelor izvorâte din lipsuri…

Tăcem și ascultăm…

Căci cerem improvizații, dar urâm când ni sunt servite…

Deci?

Tăcem și ascultăm dragilor…

Glumă murată-n zâmbete

Iar dacă asta semnifică vocea de după gând, dacă asta ilustrează spaima din spatele superstiţiei ori gluma murată în zâmbete, atunci liniştea se lasă mai grea decât o pot descrie magii. Iertarea se pierde în muze alese la întâmplare.. Şi probabil este cel mai greu cuvânt de explicat, dar cel mai plin sentiment lăsat în sânul haitei. Ne iubim, ne ajutăm, ne înţelegem, ne certăm şi ne pierdem în semnificaţia iertării. Şi să-mi fie cu, pardon, iertare, dacă nu mai toţi simţim asemenea. 

Să privim spre răsărit, să ne-necăm cu superstiţii caragheoase şi să ne mascăm pentru şarade impozante-n faţa zeilor feroce doar ca să ne+mbălsămăm cu izul vieţii veşnice. Iz purtat în minciuna vocilor ce ne preced. Nu este scop şi nici iluzie demnă de purtat în plicurile negre. Este doar un exerciţiu ce îmi vine în minte în faţa apusului privit în splendoarea orizontului îmbâxit de linişte. Roade, apoi arde. Şi sper să nu greşesc când spun că le simţim doar pentru că se agaţă numai în surdină şi doar de cele cinci simţuri amărte. Eu spun că sunt poveşti ; şi nu există decât combinaţii de senzaţii ce îţi descriu fantasmele.

Să nu mai căutăm cuvinte tari ce doar taasează ori acoperă un lapsus, să ridicăm un ochi şi spre alte minciuni ce nu există pentru curioşi, ci pentru cei ce privesc în linişte un vernisaj neo-modernist şi râd vulgar în faţa unei pânze fără vină.

Frumuseţea vine-n simplitate şi doar atunci când ne oprim din cercetare. Frumuseţea e magie, căci nu poate fi explicată, iar dacă vom mai încerca să o descompunem vom rămâne fără zâmbete.

Păcate

Cuvintele purtate pe brațe răsună în palmele noastre.. Frazele alunecate pe cefe se strâng în bazinul format de omoplații gânditori. Mai mult sau mai puțin evităm umilința, evităm existența întâmplărilor de tip deja-vu.

Iată că nu tot timpul suntem aliniați, viteji, ușor inconștienți și dincolo de primul obstacol, cel puțin vizual. Conglomerat de cuvinte, amărăciuni, eșecuri și frustări, părem descompuși, ireali și de multe ori lipsiți de prezență. Scurta aventură pe care încerc să o decriptez astăzi, se limitează la definirea existenței unei entități, cu care, de cele mai multe ori mă și identific în diminețile însorite. Definire ce izbește conștientul la intersecția non-culorilor. Marele poet național spunea că „orice este o rațiune de a fi”. Și aș vrea să pot rezona, aș vrea să pot vibra în semn de apreciere și empatie, dar astăzi ne identificăm doar ochii ce nu ne aparțin. Existăm pentru ca alții să ne-o spună.

Nu remarc o lipsă a valorilor urcate pe piedestal, e vechi păcatul, în schimb plec capul. Mi-e dor să accept reguli netestate, mi-e dor să țip dacă mă-mpiedic, mi-e dor să strig de nu sunt auzit și mai mult de atât mi-e dor să plâng și să primesc un zâmbet și un „nu-i-nimic” înălțător.

Dincolo de cotitură

Dacă timpul nu mai avea răbdare odinioară, acum vă pot spune că nimeni nu a mai vorbit și nimeni nu a mai auzit nimic de dânsul. Poate tămăduitorii locului, ori zeii, ori chiar insula însăși transformă valorile de la un vizitator la altul, cu scopul pe care mi-l asum, ba chiar mi-l revendic, de a sărbători stagnarea, greu de definit în lipsa vremii și greșit creionată în conformitate cu spațiul. Se păstrează în felul acesta barbar, iluzia trecutului și a tradiției, în secunda blocată la compactarea; până la dizolvarea în vid, a timpului.

„Toate acestea sunt doar lucruri care țin locul verigilor într-un lanț. Și când am simțit că lanțul devine prea lung, am pus veriga finală, l-am încuiat și l-am uitat pe noptiera de lângă pat”

Făcuți să găsim făptașii, privim ca dintr-un turn, erodat și el de timp și vânturi seculare ori chiar mai puțin aprige.. Și desigur, cădem pradă aceleiași uitări, devenită un personaj principal negativ în jocul de-a metafizica or aplicarea etalonului în măsurarea bobului de mazăre, identic cu colegul de păstaie. Luate de val, elitele se pierd până în geamandură și îmi pun serios întrebarea „Și atunci cum de mai știm că există elite dacă mor prematur, fără a se detașa, și agăța de vreun piedestal?” Mi-e teamă că nu știu să răspund, ba chiar mai rău, știu, dar nu vreau să recunosc absența elitelor în cele două lumii, ele devin fiorduri pe mapamondul nostru și fructul instrumentelor noastre. Sunt legate de țărm, de sunt privite din larg, sunt una cu marea,văzute din prisma icebergurilor, și prezentate în antiteză cu privirea îndărăt.

Aiurea, te joci cu inducția în sfera materialistă și împaci viața cu imortalitatea. Ajungi la un prag nedefinit nici el temporar, pentru că ironic vorbind, poate nu ajungi, și trebuie să alegi.

Erou în lumea ta ori a altuia..

Iar eu acord tuturor șansa de a-și croi o soartă, așa încât și mie îmi revine una, de astăzi îmi caut propriul vas.

Previous Older Entries