Batistă-n vânt !

24 Aug 2010 Un comentariu

În urmă cu trei curățenii de primăvară, Daria privea bosumflată încăperea, ce îi servise timp de optisprezece ani siguranța și ajutorul material menit oricărui cămin, oricărei case părintești. În fața ei se întindeau posterele, visele, prieteniile și secretele ce îi transformaseră viețișoara într-o iluzie credibilă. Iar sentimentul acesta îl încerca pentru prima oară în fața unor oameni ce îi mascaseră realitatea pentru a o proteja pe perioada naivă a adolescenței, însă aceasta era pe cale să intre în sertarul amintirilor, și acela, mult prea răscolit de mâini păgâne. Înțelegerea, ascultarea și acordarea acestora se voala în fața imaginii construite în singurătate. Dragostea și iubirea menite să împodobească gândirea unui copil păleau în corpul și pregătirea unui om cu capul pe umeri.

Poate și această imagine, poate și altceva erau vinovate acum de luarea unei decizii, menite să lucreze în favoarea instinctului reglat de rațiune. Știa prea bine din cărțile ce îi burdușeau biblioteca, știa prea bine din filmele ce se derulau în fața ochilor ei, dar cel mai important, știa prea bine din secretele ascunse în experiența ei și păstrate în căsuța memoriei, că încrederea nu depinde de vorbe, că vorbele sunt rostite de oameni, că toată lumea minte și practic ceea ce nu trăiești nu există. Însă viața ei era cât se poate de reală, chiar și în rama mascată a familiei ce acum își dorea să-i împiedice plecarea. Iar încrederea se crește pe acțiuni menite să împace doar partea definitului. Da-ul era ferm, era neclintit și lucra ca un fel de tutore ilegal. În fața realității, copilăriile, giumbușlucurile și visele colorate erau doar umbre ale inevitabilului. Camera era înghețată de picăturile glagiale de sudoare ce se scurgeau neacoperite pe cefele văzute din fața ușii. Ironic sau nu, rămăseseră neîndeplinite doar formalitățile, doar fațada, adevărul de care fugeau cu toții, adevărul îngropat în urmă cu douăzeci și unu de ani, în pământul fertil al unui cămin perfect, ce răsărea acum sub forma unui ghiocel firav, unei intenții nebunești, sădite și înfipte în mintea fetei.

Era prima oară când formele căpătau alt fond…

Trei lucruri o despărțeau pe fată de renaștere, de un nou început „Vă iubesc, adio și o ușă obosită de trântă și încăpățânată în fața realității, o ușă ce rămăsese deschisă”

De partea cealaltă a oceanului, bărbatul se pregătea să îndeplinească dele 48 de ore de planton în terminal. Ceasul său Rolex nu ezită să scoată piuit-ul ferm al pornirii cronometrului… Șansa ei, așteptarea lui și noua viață se măsurau pe patru cadrane gradate…