Rumori

18 Aug 2010 Un comentariu

O zi toridă se întindea înaintea ei, iar aniversarea celor douăzeci și unu de ani abia dacă mai avea vreo relevanță în fața arșiței obositoare. Bilețeul, „vinovat” de nepăsarea ce îi domolea zâmbetul, statea atârnat pe noptieră, lăsând să se vadă de la înălțimea patului decât titlul: „Renaște-te în orașul Pheonix!”. Era acea oră ce-ți oferea un buchet de caniculă stropit cu roua sărată desprinsă din păr. Mirosul, nici el unul prea primitor, făcea din îndemnul bilețelului o posibilitate demnă de luat în seamă. Daria avea prostul obicei de a intra cu capul înainte în orice situație, cu gândul că, va putea arunca vina în eventualitatea unui eșec pe repeziciune, pe lipsa cântăriri posibilităților și de ce nu, pe sufletul mult prea enegic și voit, naiv. Însă a da curs unei astfel de invitații părea a fi mult prea din scurt și pentru ea. Cel puțin până azi, în toiul aniversării pierdute în rumoarea colectivă. Iar trezită singură, în fața uni decizii în orb, părea a-i încinge creierul, și așa mult prea clocotit de vremuri. Mintea îi rezona ca un sac în care erau ținute bilele unei loterii.. Erau atâtea posibilități și totuși o singură variantă corectă. Biletul promitea un nou început, o naștere în deplină cunoștință, șansa creări unei vieți de vis pornită și construită, nu pe superstiții, ci doar pe decizii luate la rece.. Premiul? Era de-ajuns și doar atât; Riscul? Pierderea a două imagini de sine, a personalității, a consistenței în memoria socială, decesul în ochii apropiaților.

Avea să fie o decizie ce nu putea fi luată nici cu inima și mai ales, nici cu mintea, probabil cu ochii, iar aceia, dureros de închiși.

La 15 000 de kilometrii orașul își deschidea granițele, iar pe șosea ieșea o mașina condusă de un individ, ce avea pe scaunul alăturat o plăcuță de carton, pe care era scris neîngrijit, numele fetei cu un marker aproape consumat. GPS-ul de pe bord arăta 21 de kilometrii până la aeroport.