Fum și oglinzi, doar fum și oglinzi…
17 Aug 2010 Lasă un comentariu
Onoare? Ce cuvant mare într-un secol mult prea rapid, ce cuvânt mare pentru niste oameni atât de mici, ce înțeles larg pentru o gândire atât de îngustă, atât de sinceră, atât de naivă, ce durere imensă pentru un suflet atât de neajutorat. Solidaritate? Ce cuvânt lipsit de prestanță în imediata proximitate a impulsurilor, ce cuvânt lipsit de esență în absența îngăduinței, ce consistență scăzută în fața tiraniei. Un cuvânt? Ce puțin, ce slab, nimic în mâna neajutoratului, dar ce greu este atunci când nu apare…
Căci atât de greu poate prinde sens în solitudine, căci atât de ușor poate primi o față în nevoie și cu atât mai ușor poate primi o palmă în nepăsare. Prindem aripi construite din cuvinte în preajma oamenilor ce le suflă viață, le pierdem în fața celor care le interpretează și ni le dorim în lipsa oamenilor ce de multe ori, pe seama lor, se distrează. Filosofii căutau adevărul în spatele cuvintelor, oamenii ridica ghirlandele de litere la preț de adevăr, iar artistii se „mulțumesc” cu atingerea adevărului prin rostirea unor cuvinte îmbibate cu fum și oglinzi. Alăturarea celor de aceeași teapă se face prin măestrirea ascultării și acceptarea sau neacceptarea, după caz, a mijloacelor, iar nu a fondului.
Păcat de sufletele ce sunt mințite de circumstanțe, păcat de două ori de sufletele mințite din necunoștință, păcat de trei ori în sânul sufletelor singure ce încă speră ascultare, nu înțelegere a necunoștinței circumstanțelor.
Tăcem și ascultăm…
Căci suntem lipsiți de onoare, de solidaritate, de cuvinte, de adaptare la propria sorginte și lipsiți… de perfecțiune.
Tăcem și ascultăm…
Căci nu dăm sfaturi și nu cerem milă asupra faptelor izvorâte din lipsuri…
Tăcem și ascultăm…
Căci cerem improvizații, dar urâm când ni sunt servite…
Deci?
Tăcem și ascultăm dragilor…
