Păcate

28 Iun 2010 Un comentariu

Cuvintele purtate pe brațe răsună în palmele noastre.. Frazele alunecate pe cefe se strâng în bazinul format de omoplații gânditori. Mai mult sau mai puțin evităm umilința, evităm existența întâmplărilor de tip deja-vu.

Iată că nu tot timpul suntem aliniați, viteji, ușor inconștienți și dincolo de primul obstacol, cel puțin vizual. Conglomerat de cuvinte, amărăciuni, eșecuri și frustări, părem descompuși, ireali și de multe ori lipsiți de prezență. Scurta aventură pe care încerc să o decriptez astăzi, se limitează la definirea existenței unei entități, cu care, de cele mai multe ori mă și identific în diminețile însorite. Definire ce izbește conștientul la intersecția non-culorilor. Marele poet național spunea că „orice este o rațiune de a fi”. Și aș vrea să pot rezona, aș vrea să pot vibra în semn de apreciere și empatie, dar astăzi ne identificăm doar ochii ce nu ne aparțin. Existăm pentru ca alții să ne-o spună.

Nu remarc o lipsă a valorilor urcate pe piedestal, e vechi păcatul, în schimb plec capul. Mi-e dor să accept reguli netestate, mi-e dor să țip dacă mă-mpiedic, mi-e dor să strig de nu sunt auzit și mai mult de atât mi-e dor să plâng și să primesc un zâmbet și un „nu-i-nimic” înălțător.