Preț de-un fum..

”Mă așez pe o ladă uitată undeva pe punte.. Nu caut, nu am emoții. Ticurile de împodobire îmi râd batjocoritor, fără folos. Pe vas au rămas câteva înghițituri de rom, gata să îmi spele cu putere temerile.” Cutia de sub el trosnea sub greutatea sa, dar părea a fi singura, în aceea clipă, gata să îl sprijine pe culmile valurilor agitate de închipuirile sale.

La câteva leghe de golful ei, din țigara căpitanului țâșneau vise tremurânde de dor. Să nu fii pe vasul său presupunea să nu respecți reguli, să nu te scalzi în rutina zilnică. Primul fum îl așeză în fața realității: orizont pretutindeni! Ciudată alegere de cuvinte, căci nu de viitor și perspective i se izbea privirea în acea bătaie a ceasului. Ora 23.. Următorul fum apărea ca un prieten demult pierdut în brațele vieții, singur și el, dar cu verighetă, încărcat cu minute de dat altora. Prieten ce te ascultă, îngână și îți răspunde la întrebări doar pentru a-și bifa o zi cheltuită ieftin, dar nu pe degeaba. Jumătatea țigării se făcu văzută, când o rafală de vânt spulberă turnulețul făcut din scrum, sprijinit de mâna-i pătată de tutun. Prietenul dispăru, picioarele îi coborau încet pe vas, lăsându-l încă puțin suspendat deasupra norilor pentru a-și vedea sufletul mulat pe portativul ei.

”Nu suntem viermi, noi grijile ni le facem singuri și ne îndrăgostim ca să scăpăm de ele.. Dar când o facem deliberat suntem târâți prin paradis. În schimb, ca și Achile când a fost scăldat, suntem ținuți de cap, în strânsoarea șansei.. Iar când ne întoarcem, el își arată petele.. Gândim totul, căutând răspunsuri chiar și axiomelor… Nu, nu suntem viermi. Noroc sau ghinion? Te aștepți la una din concluziile astea nu? Tocmai ce am spus că avem o slăbiciune, așa că o să gândim și un al treilea răspuns.”

Ultimul fum, iar ea îl ținea strâns în amintirea ei.

Expediția sufletelor

Dar așa este… Astăzi ne luăm la trântă cu umbrele trecutului și ne speriem de sclipirile ce ne luminează poteca pavată cu vise, iar mâine ajungem să o așternem sub pașii noștri entuziaști, plini de foc, de viață, de poftă și toate trei îmbinate. Pofta înflăcărată a vieții întinsă la picioarele noastre. Spun toate astea cu un scop, căci în ultima însemnare deși am plecat în căutarea ei, fugeam de solitudine.. Probabil nici eu nu știu ce țintă urmam, și care era masca celeilalte. Jurnalul de bord a planat o perioadă sub semnul punctelor de suspensie rătăcite în rândurile către ea.. Și a apărut iarăși în rândurile descriptive.  Azi am auzit un glas proaspăt în același ocean păcătos, o voce suavă ce-mi spune că e cald chiar dacă aburii nu pot minții și nici icebergurile reflectate în privirea turcoaz ce-mi judecă indicațile de navigație. Am făcut un popas în care am privit cu toate simțurile și am încercat să nu uit nici cel mai mic detaliu din laguna ei, un purgatoriu găsit pe Pământ și totuși în afara sa. Ca aventurier, ar trebui să urmez un cod al descrierilor obiective, ce din păcate pentru voi este mai pestriț ca niciodată. Aș vrea să vă împărtășesc panorama unei lumii în care mantia vidă este doar o poveste spusă la un foc de tabără, în care nimic nu te poate speria, căci totul e compus din mană divină. Însă tot aici mă scald într-un parfum teribil ce îmi blochează orice urmă de remușcare, orice judecată pripită, orice privire piezișă. Mulți poeți și-au explicat dragostea absolută prin fenomene de necontestat, probabil că este ceva care vine și îți limitează orice dorință de opinare, nu mai mergi pentru că ceva.. mergi și atât. Voi spune, pentru ca în altă zi să am peste ce arunca privirea și să văd cu ochii minții ce azi îmi dictează inima, că nu feeria de culori îți distrage atenția, ci culorile percepute cu alte simțuri, dragostea e starea în care roșul se pipăie, albastrul se miroase, verdele se aude, iar șoaptele se văd în aburul stors din scoarța Pământului într-un loc unde muzica se ascultă cu inima.. Așa că iată-mă poet, explicând cu vorbe de neînțeles ceea ce pare atât de simplu, atât de ușor de tradus.. Îndrăgostit de simplitate cu patimi complicate.. Un căpitan ce-și ancorează vasul pentru o expediție a sufletelor înrudite.

Direcția: ea..

Pe punte prea liniște, mult prea liniște.. Tot mai des, vâtul lasă mesaje în pânzele vasului meu, pe care le dectriptez în răspunsuri ale întrebărilor de mentenanță individuală sau psihică, așa cum cred. Cel mai greu sentiment ce te poate încerca într-o călătorie este singurătatea, odată simțite degetele reci ale singurătății pe spatele-ți înfierbântat de dorință, de cunoaștere, e tot mai greu să părăsești strâmtoarea glacială. Destul de ironic, dar doar în aparență, singurătatea se manifestă prin ceva, e ca și cum ai încerca să definești lumina prin întuneric, raportându-te la anti-lumină, anti-materie, pentru a colora un ceva mare și pastelat.. Multe povești, roade ale tavernelor călcate-n ”picoarele” cizmelor de navigatori, aveau finaluri comune, izvorâte din nebunia ce pune stăpânire pe judecata căpitanilor solitari. Frumusețea e, iar mie îmi place să cred că a devenit scop, cauză, iar nu efect, că pe cât e marea de întinsă, călătoria este o dovadă, o probă, un argument, că a ta minte îi poate depăși contururile albastre, indiferent de pe ce parte privești pelicula apei. Astăzi așadar, am fost mângâiat de adierea rece a solitudinii, iar glasul sirenei ce ieri îmi bucura auzul, pare de negăsit pe chipul diform al orizontului. Singur, dar cu ea. Fără a fabula sau a pretinde că emit teorii metafizice, pot trage concluzia că iluzia singurătății se pierde într-o minte bogată, aglomerată de întâmplări, de amintiri. Însă golul lăsat de vise create din papirus fantomatic cu dorințe intimidate de teama de a nu dezamăgi sau a pierde, riscă să rămână descoperit în fața oportunităților ce n-au timp a fi evaluate rațional, poate doar emoțional. Așa se face că mă îndrăgostesc de orice vietate ce-mi poartă speranțele, cheile la comorile închise, în căutarea cărora alerg sau temerile, neavând curajul să dezamăgesc un suflet, o minte, o poveste.. Povestea ei. Mă las purtat de valuri și aștept umplerea unui gol de care mi-e teamă să mă ocup singur și să amestec dozele de minte sau inimă. Privesc prin frig și un firicel cald pornit din minte mă face să mă țin strâns de o nouă cotitură, de un nou pont al recifului de muzicante. Acolo e și ea, acolo mă îndrept și eu. Puteți rămâne, puteți lua o pauză, corabia mea s-a mai întors din drum, dar nu o voi conduce pe ape bătute în trecut.

”A-ho” se auzi încă o dată, pe vasul scăldat în spuma necunoscutului.

Spirit mut

Se spune că o imagine nu face nici cât o mie de cuvinte.. Sau diferite versiuni ale cuvintelor astora umplute cu haz și tapetate cu necaz. Nu știu dacă este adevărat, dar voi încerca să te fac să privești dincolo de semnele alambicate alungite de-alungul paginii la care te uiți.

Există o față care mă judecă în fiecare noapte înainte să intru în cabina căpitanului, doi ochi plictisiți de imagini, de trăiri, de deprinderi, dar scânteind de dorință, de aventură, de nou. Un zâmbet crestat, spart în ridurile buzelor uscate de cuvinte aruncate, pierdute, fără destinatar în infinitul oceanului, ce păcălește omul din fața hubloului de pe ușă. Este întruchiparea celor mințiți de spusele unui căpitan, speriat să nu își piardă încrederea în echipaj, este o față mulată pe miile de capete ascunse în spatele pălăriilor, ce-i protejează de arșița unui adevăr sechestrat. Doi obraji tapetați de replici de îmbărbătare și spălați de saliva eșecului, ce par a fi prins ghimpi în umbra firelor de barbă rară. Și un nas, prea greu, prea leneș pentru a fi purtat de la unul la altul, dus dintr-o parte în alta pentru hărți ieftine, vândute ca efect al bijniței oceanicei. Părul slinos, încăpățânat, pare singurul care nu și-a vândut culoarea, idealurile pe masa neagră a așteptărilor prea mari ale pasagerilor clandestini. Fără a-i vedea straiele, aș crede zi de zi, că este un cunoscut fără nume, un idol pastelat, greu de recunoscut dar și mai greu de contestat în fața propriei judecăți. Însă gradele atârnându-i pe umerii prea drepți pentru o expresie atât de bătrână, și steaua de mare din pieptu-i țanțoș ridicat în ciuda catargului din fața cabinei, îmi amintește o lecție de fizică, demult predată în mintea-mi dornică de absolut.. Căci atunci când ușa se închide în urma mea, bărbatul mă însoțește și dispare în lumina reflectată în hublou, dând naștere aceluiași ocean prieten cu bolta cerească în fiecare miez de noapte petrecut pe vas…

Spirit mut, născător de povești interzise.

Aripi de zăpadă

Cândva am plecat cu gândul că la marginea oceanului voi pica în gol și voi ieși la suprafață pe cealaltă față, cu ochii spălați de imaginile din adâncuri. Acum sper că o voi găsi pe cea care m-a strigat în lumea nouă, nu prea îndepărtată de ziua de ieri. Iar dacă mă întrebi, cred că voi ieși cu aceeași ochi, dezgoliți, poate ușor injectați de lacrimile experiențelor vărsate pe umărul îndepărtat al viselor unui puști. Iar pe lângă asta, probabil îmi voi arunca și masca în valuri. Așa voi vedea și eu dacă se mai ascunde o alta, undeva, ticsită, în adâncul ridurilor crustate de timp și dorințe în fața palidului căpitan de vas înecat. Drumul e lung, plajele puține, dar orice lagună într-un loc ca oceanul este un adevărat Everest pe lângă o droaie de pitici. Cum am putea să cunoaștem munții dacă nu ar exista văi, nu ar mai fi nimic spectaculos, trăirile nu ar condensa atâta teamă și nici expresiile nu vor conserva suficiente povești în amintiri. Ce vreau să spun este, că a fi capabil să te bucuri de fenomene neobișnuite, din alt peisaj, nu neapărat grandioase, greu de imaginat, doar neprevizibile: picături de ocean plânse pe puntea vasului, deși locul lor fiind undeva la câțiva metrii sub aceasta; sunt acțiuni interminabile, constante, destul de greu de observat, dar și mai greu de apreciat. Dragostea unei ființe, unui căpitan față de o sirenă, ce prostie… Dar câți au mai văzut așa ceva, cu toții am auzit, dar nimeni nu a privit prin ochii îngerașului cu săgeată de foc și arc al pasiunii, nimeni nu a stat pe norișorul creat din penele porumbeilor puri. Dincolo de pleoape, mărunțișurile te privesc, gata să fie luate în seamă, dincolo de percepții, ele pot fi vârfuri de iceberguri cu rădăcini uriașe. Eu am vrut să înot în adâncurile oceanului înghețat. Și să topesc toată zăpada în forma unei flori de gheață pe care să o port veșnic la gâtul meu, sub forma unui fluture, dar și el avea aripi. Unii le vor tăia, alții își vor face și ei o pereche, eu aștept setul meu de pene. Iar cenzura de orice fel se plătește în firoi, în suflete, în palme grele sau cuvinte ce au menirea de a te ridica, dar nu fac altceva decât să te îngroape. A fi fericit și a te bucura de prezent este cel mai de preț joc al vieții, poate și singurul, căci mulți au vrut să inventeze altele, dar cineva nu a lăsat decât unul singur. Liber arbitru, întâmplare, destin, mană cerească, ghidușie, noroc sau mai știu eu cum, eu știu doar atât:

Vreau să zbor sub apă, până dincolo de față cu ale ei aripi de gheață.

Valuri si artificii

Întâmplările recente mă fac să îmi aștern în jurnal o noapte superbă ce probabil avea să îmi schimbe destul, modul de viață, acea noapte poartă numele de ziua 1 ori noaptea dintre ani sau de ce nu, 1 ianuarie. Nu știu câți au avut ocazia să petreaca o zi ca asta, undeva pe mare, sub cerul înstelat, deasupra unei furii iminente și acoperiți de un dezastru latent. Probabil că destui, dar frumos este pentru cei ce se pot mândri că au ținut vasul ancorat. Se spune că un vas rămâne întreg cu un echipaj de încredere și așa este. Chiar daca de multe ori trebuie să iei decizii închis în propria-ți cabină, departe de judecata celorlalți. Întâmplarea face ca prin colectiv să fi existat și cel care se bucura de distincția de pescar de sirene.. Sincer, nici până azi nu știu dacă asta era cu adevărat meseria sa, dar eu unul nu o să uit sirena pe care am găsit-o eu din strigătele sale și pleoapele ei închise peste cuvintele lui. Așa că își avea un loc mai mult decât merituos. Câțiva hamali, vreo trei ofițeri de încredere și niște clandestini, în rândul cărora era și ea, o ființă ale cărei picioare nu le-am văzut niciodata din spatele rochiei de catifea așa că nu pot spune sigur dacp nu cumva și ea era o ființă a mării cu glas dulce și coadă de pește, o sirenă.

Mi-e dor de ea…

Poate că nu e momentul să povestesc o noapte, rod al unei bune carme și al numărului apreciabil de pasageri dintre care puteai alege un grup la care să te raportezi și în fața căruia să îți poți deschide porțile măștii fără a fi nevoie să o înlături în totalitate. 

Noapte bună, copii, rămâne să meditez la ideea de a rupe sau nu pagina din jurnalul ce vi-l dăruiesc, probabil că inima este un ascultător mai bun… probabil voi greși iarăși..

Noapte bună..

Amintiri casante

Profit de faptul că la orizont se înalță aburi marini și o să îți povestesc o mică lecție ce mie mi-a fost predată de un copilaș. Înainte de asta aș vrea să cred că te uiți în jurul tău și vei găsi obiecte pline de valoare sentimentală, dar de-a dreptul lipsite de orice scop practic. Cu siguranță le avem cu toții, iar dacă sunt mult prea bine îngropate în culcușurile fiecărora dintre noi, ele plutesc la suprafața scoarței cerebrale, gata de a fi alinate în singurătatea lor, de ceea ce noi numim gânduri. Încercă să îți imaginezi primele trei secunde venite în urma desființării obiectului acela, dacă fizica ar permite, în stomacul fiecăruia s-ar creea o gaură neagră ce ne-ar absorbi în momentele acelea. Orice simț fizic este depășit de râurile de lacrimi interioare ce se revarsă fără a fi condiții nefavorabile, sunt mistere greu de elucidat, daca nu imposibil.

(Din jurnalul de bord) Aș prefera să nu spun mai mult pentru moment, pentru că s-ar putea să mă pierd în bălțile tristeții, căci obiecte de genul acesta sunt și oamenii, pe care știi că nu ai cum să îi vezi, nu ai de ce să o faci, dar dacă ei nu mai sunt, apare acel ai fi putut. Sunt tone de vină ce se scurg pe fruntea fiecăruia dintre noi, pe care nu ni le dorim, dar dacă vedem pe cineva uscat, secat de sentimente fragede și fără sens îl transformăm în ne-om.  Avem mult de mers, soarele indică orele amiezii, iar busola trage un pui de somn în vanitatea gândurilor. Momentan merg în derivă, sirena se aude în depărtare, dar pare a avea o voce îmbătrânită, iar sub ape înoată multe ființe pe care mă gândesc a le contoriza și denumi. Suntem în expediție pe culmile universului.

Risc cu prioritate

Pentru că știți cum mă cheamă, știți de ce am plecat în largul viselor și adâncul experiențelor, cu gândul de a le transforma în amintiri, povești, basme, atunci când voi păși iarăși pe uscat, ar fi bine să mai știți ceva, de ce vreau să aveți jurnalul unui căpitan naufragiat în inimile voastre. De ce citiți, de ce veți arde pe rug pergamentul meu or de ce îl veți înălța la nivel de morală. Nu demult, când apele erau încă tulburi, iar comorile bine păzite de onoare și curaj, un amic mi-a spus că nu îl voi asculta și voi pleca pe mare. Iar până nu am mai văzut țărmul la capătul privirii, acolo unde ochii nu te mai pot minți, nici măcar ei, nu l-am crezut. Pentru că am refuzat orice sfat, orice hartă desenată de meșteșugari respectabili, orice experiență pe post de sprijin. Nu am admis și încă mai am imaginea asta purtată pe pleoape de un povestitor somnoros, că nevăzutul poate exista. Umbrele sunt ireale și se pierd în vidul înaintașilor. Adevărul, se pierde în vorbele și promisiunile păpușilor vii. Iar sateliții dispar în spatele norilor înghesuiți la vânzarea de materie fadă, pe tejgheaua acelorași marionete. Și până nu mă voi întoarce să mă speri de propria-mi umbră, până nu voi susține un nevinovat, blamat de degetele mâinii ce se numește societate și până nu voi spune adio ceață, voi crede că tot ce zboară.. hm… să spunem doar, că are cineva o gură pregătită pentru fiecare înaripat. Nu vreau să învățați ceva, nu vreau să predau ceva, doar să râdeți la întâlnirile cu umbrele. O palmă într-un labirint, te aruncă o bifurcație în urmă, e săgeata care îți arată următorul pas, o vorbă e cel mult, o bătaie pe urmă la capătul încă unui culoar, acum fiecare ia ce-i poftește obrazul, palma sau sărutul sec.

(Din -Jurnalul de bord-) Eu trăiesc cu patimă și aștept sărutul de la capătul drumului, de care nu știu nimic, e la fel de sec? Sau cine știe, poate chiar mai sec… Misterios în schimb, cu siguranță, voi puteți alege drumul deschis, ușa trântită la perete sau încuietoarea a cărei cheie, eu, încă o caut.

Ea e pe fundul mării, iar noi pe punte… Facem o baie?

Sirena mea

Odată am furat o sirenă. Așa îmi place să spun, e povestea cea mai curajoasă și bine remunerată, cu care mă mândresc în fața necunoscuțiilor. De fapt, s-a urcat singură la bord. Așa cum vă închipuiți deja, nu a stat foarte mult, mi-a fost alături vreo jumătate de an, timp în care am mers în orb pe marea mea, ghidat de traversele confecționate din linile portativului ei. Năștea sunete calde, minunate, extraterestre, lucru ce îmi ingroșa pe suprafața scoarței cerebrale ideea că nu are ce să caute lângă mine, am alungat-o din prea multă protecție, am văzut-o mică, dulce și am uitat că și peștii au solzii lor, se pot apăra, pot mânca, poate chiar carne de rechin, nu ai de unde să știi, eu nu știam la vremea aia. Într-o dimineață se trezise și s-a aruncat în mare, am certat-o și am încercat să o scot de unde îi era locul, câteva zile mai târziu, lângă unul dintre butoaiele de pe vas, am găsit harpa ei, niciun bilețel, niciun indiciu. Atunci am ancorat prima oară de când plecasem și realizat că abisul cutreierat începuse să îmi înghită pânzele.

Când eram mic visam să mă îndrăgostesc nebunește, să mă înec în pasiuni oarbe și să fiu purtat pe frunze, din suflet în suflet, fără a le curăța or privi cu milă, după prima ocazie, m-am aruncat nebunește în golul de muzică albastră, în brațele unei sirene.. ale unui personaj fictiv, un pseudo-suflet, un pește cu conștiință, cum să nu iubești drăcovenile? Și am lăsat totul în calea piraților. Astăzi încă îmi mai caut hărțile  și aș vrea să văd dacă mai găsesc omul pește… Am mai găsit vreo doi de atunci, dar ambii au fost pasageri clandestini, m-au anunțat doar moriștile, iar când i-am văzut, deja eram cu privirea spre orizontul acoperit de note muzicale, probabil că sirena mea este mai aproape decât cred, iar eu o las iarăși să îmi găsească vasul.

Într-o dimineață am auzit un cântec magic.. Am ancorat și am completat marea cu lacrimile mele, pentru a elibera câteva picături spre înaltul cerului. În locul de întâlnire al spiritelor sacre.

Acum m-am legat strâns de catarg , iar busola e în buzunar, nu îmi este frica de pirați, iar harta am înghițit-o.

Dincolo de alb

Probabil că singurătatea se transformă în momente de relaș… O să fac o precizare, pe care am uitat să o amintesc în trecutul nu foarte îndepărtat, probabilitățile și posibilitățile ca eu să vă expun lucruri concrete sau unanim acceptate, nu doar ca nu sunt de preferat, sunt prima înghițitură a unei rafale de vânt într-o zi caniculară pe oceanul infinit. Absența contradicțiilor m-a făcut să îmi cresc un partener de bârfe de elită. Să accepți o părere este de apreciat, să clădești o părere, din inversul faptelor, de aplaudat, iar să desființezi un suflet este crema egoismului cultural, sau gloria. Acceptare nu duce la nimic, în cel mai bun caz, la o scolioză comportamentală a sinelui. Marea, constelațiile sunt amicele sufletelor negre, ale mele. Ele ascultă, nu cred, îți arată calea și bătătoresc tărâmul dragostei. Sunt cristalele de dimineață așezate haotic pe cearșaful materiei. De multe ori mă uit în dreapta mea și văd cum gândurile se întâlnesc cu faptele printr-o linie a orizontului meu, în stânga privesc ceața de dimineață lăsată peste rodul viselor.. Niciunde în schimb, nu văd o siluetă, pe care s-o pot striga ”tu”. Singurătatea există, pentru că există mulțimi, așa cum infernul e, doar ca să balanseze cerul și albul să nu fie negru.. Iar atunci, noi de ce suntem? Cine trebuie să plătească o existență pentru modelarea alteia? (Notă dintr-o pagină a unui jurnal de bord, al primului căpitan) Nu știu, în schimb, ce știu e că în alb nu vei vedea pete negre, așa că în lume nu voi vedea suflete moarte.

 O să mă scufund, ele nu sunt complementare, le desparte pelicula de apă vie.

A-ho !