Risc cu prioritate

Pentru că știți cum mă cheamă, știți de ce am plecat în largul viselor și adâncul experiențelor, cu gândul de a le transforma în amintiri, povești, basme, atunci când voi păși iarăși pe uscat, ar fi bine să mai știți ceva, de ce vreau să aveți jurnalul unui căpitan naufragiat în inimile voastre. De ce citiți, de ce veți arde pe rug pergamentul meu or de ce îl veți înălța la nivel de morală. Nu demult, când apele erau încă tulburi, iar comorile bine păzite de onoare și curaj, un amic mi-a spus că nu îl voi asculta și voi pleca pe mare. Iar până nu am mai văzut țărmul la capătul privirii, acolo unde ochii nu te mai pot minți, nici măcar ei, nu l-am crezut. Pentru că am refuzat orice sfat, orice hartă desenată de meșteșugari respectabili, orice experiență pe post de sprijin. Nu am admis și încă mai am imaginea asta purtată pe pleoape de un povestitor somnoros, că nevăzutul poate exista. Umbrele sunt ireale și se pierd în vidul înaintașilor. Adevărul, se pierde în vorbele și promisiunile păpușilor vii. Iar sateliții dispar în spatele norilor înghesuiți la vânzarea de materie fadă, pe tejgheaua acelorași marionete. Și până nu mă voi întoarce să mă speri de propria-mi umbră, până nu voi susține un nevinovat, blamat de degetele mâinii ce se numește societate și până nu voi spune adio ceață, voi crede că tot ce zboară.. hm… să spunem doar, că are cineva o gură pregătită pentru fiecare înaripat. Nu vreau să învățați ceva, nu vreau să predau ceva, doar să râdeți la întâlnirile cu umbrele. O palmă într-un labirint, te aruncă o bifurcație în urmă, e săgeata care îți arată următorul pas, o vorbă e cel mult, o bătaie pe urmă la capătul încă unui culoar, acum fiecare ia ce-i poftește obrazul, palma sau sărutul sec.

(Din -Jurnalul de bord-) Eu trăiesc cu patimă și aștept sărutul de la capătul drumului, de care nu știu nimic, e la fel de sec? Sau cine știe, poate chiar mai sec… Misterios în schimb, cu siguranță, voi puteți alege drumul deschis, ușa trântită la perete sau încuietoarea a cărei cheie, eu, încă o caut.

Ea e pe fundul mării, iar noi pe punte… Facem o baie?

Sirena mea

Odată am furat o sirenă. Așa îmi place să spun, e povestea cea mai curajoasă și bine remunerată, cu care mă mândresc în fața necunoscuțiilor. De fapt, s-a urcat singură la bord. Așa cum vă închipuiți deja, nu a stat foarte mult, mi-a fost alături vreo jumătate de an, timp în care am mers în orb pe marea mea, ghidat de traversele confecționate din linile portativului ei. Năștea sunete calde, minunate, extraterestre, lucru ce îmi ingroșa pe suprafața scoarței cerebrale ideea că nu are ce să caute lângă mine, am alungat-o din prea multă protecție, am văzut-o mică, dulce și am uitat că și peștii au solzii lor, se pot apăra, pot mânca, poate chiar carne de rechin, nu ai de unde să știi, eu nu știam la vremea aia. Într-o dimineață se trezise și s-a aruncat în mare, am certat-o și am încercat să o scot de unde îi era locul, câteva zile mai târziu, lângă unul dintre butoaiele de pe vas, am găsit harpa ei, niciun bilețel, niciun indiciu. Atunci am ancorat prima oară de când plecasem și realizat că abisul cutreierat începuse să îmi înghită pânzele.

Când eram mic visam să mă îndrăgostesc nebunește, să mă înec în pasiuni oarbe și să fiu purtat pe frunze, din suflet în suflet, fără a le curăța or privi cu milă, după prima ocazie, m-am aruncat nebunește în golul de muzică albastră, în brațele unei sirene.. ale unui personaj fictiv, un pseudo-suflet, un pește cu conștiință, cum să nu iubești drăcovenile? Și am lăsat totul în calea piraților. Astăzi încă îmi mai caut hărțile  și aș vrea să văd dacă mai găsesc omul pește… Am mai găsit vreo doi de atunci, dar ambii au fost pasageri clandestini, m-au anunțat doar moriștile, iar când i-am văzut, deja eram cu privirea spre orizontul acoperit de note muzicale, probabil că sirena mea este mai aproape decât cred, iar eu o las iarăși să îmi găsească vasul.

Într-o dimineață am auzit un cântec magic.. Am ancorat și am completat marea cu lacrimile mele, pentru a elibera câteva picături spre înaltul cerului. În locul de întâlnire al spiritelor sacre.

Acum m-am legat strâns de catarg , iar busola e în buzunar, nu îmi este frica de pirați, iar harta am înghițit-o.

Dincolo de alb

Probabil că singurătatea se transformă în momente de relaș… O să fac o precizare, pe care am uitat să o amintesc în trecutul nu foarte îndepărtat, probabilitățile și posibilitățile ca eu să vă expun lucruri concrete sau unanim acceptate, nu doar ca nu sunt de preferat, sunt prima înghițitură a unei rafale de vânt într-o zi caniculară pe oceanul infinit. Absența contradicțiilor m-a făcut să îmi cresc un partener de bârfe de elită. Să accepți o părere este de apreciat, să clădești o părere, din inversul faptelor, de aplaudat, iar să desființezi un suflet este crema egoismului cultural, sau gloria. Acceptare nu duce la nimic, în cel mai bun caz, la o scolioză comportamentală a sinelui. Marea, constelațiile sunt amicele sufletelor negre, ale mele. Ele ascultă, nu cred, îți arată calea și bătătoresc tărâmul dragostei. Sunt cristalele de dimineață așezate haotic pe cearșaful materiei. De multe ori mă uit în dreapta mea și văd cum gândurile se întâlnesc cu faptele printr-o linie a orizontului meu, în stânga privesc ceața de dimineață lăsată peste rodul viselor.. Niciunde în schimb, nu văd o siluetă, pe care s-o pot striga ”tu”. Singurătatea există, pentru că există mulțimi, așa cum infernul e, doar ca să balanseze cerul și albul să nu fie negru.. Iar atunci, noi de ce suntem? Cine trebuie să plătească o existență pentru modelarea alteia? (Notă dintr-o pagină a unui jurnal de bord, al primului căpitan) Nu știu, în schimb, ce știu e că în alb nu vei vedea pete negre, așa că în lume nu voi vedea suflete moarte.

 O să mă scufund, ele nu sunt complementare, le desparte pelicula de apă vie.

A-ho !

Ridicol metafizic

Am privit și eu, probabil și voi, drumuri fizice, materializate la câțiva centimetrii distanță de tălpile voastre, din unghiuri spirituale, din centrul pânzelor de gheață țesute de imaginație, lăsate la uscat pe firul vieții. Mă gândesc la acele marșuri inițiatice, la scopul acțiunilor și motivele reacțiunilor. Iar călătoria mea este intens tapetată cu răspunsurile primite pe parcurs. Care este stimulul extern, general-declanșator al particularizării scopurilor de a trăi, ale fiecăruia dintre noi. Cu alte cuvinte în ce credem cu toții, indiferent cum i-am spune, destin, divinitate, profeții, haos, probabilități sau orice alte sisteme de valori. Înainte de a mă îmbarca, am luat o pensulă destul de groasă, încât să lase urme vizibile pentru cei de pe vas, dar nu îndeajuns de mare pentru spectatori, pentru voi.. și am botezat nava. Am botezat-o cu numele credinței mele, simbolic. Iar pentru mine, Teodor, simbolurile sunt luminatoare în universul descoperit subiectiv, sunt stropi de apă ai unei cascade. Ați putea spune că îți pierzi timpul dacă stai să aduni o cascadă, picătură cu picătură, pentru a-i da înțeles, valoare, suflet… și-ar fi corect. Dar puteți gusta o picătură, iar dacă apa este dulce, veți trage ideea general valabilă, care să concluzioneze în atribuirea unei calități, întregului. Da, toată cascada este dulce…  Așa că, de ce să privim lumea doar prin cele cinci simțuri și să eliminăm înțelegerea ei prin alte cinci, ori zece, ori unul singur? Doar pentru că nu îl putem explica? Evoluția pornește în secunda în care îți asumi răspunderea unei idei profund criticate și îți legi trupul de catargul acesteia. Ai două variante, te scufunzi odată cu ea ori rătăcești și speri să ajungi cu o hartă goală la un X îngroșat din josul paginii. Dacă ajungi, cu toții vor crede că harta ta nu a mințit, că a ta credință a existat cu adevărat, poate chiar o vor urma și ei. Însă atunci, scopul tău mai are unicitate, individualitate, doza necesară de subiectivism? Sau e pruncul născut din egoismul, atât de caracteristic nouă, oamenilor?

(Din -Jurnalul de bord-) O zi pe mare pentru unii, o viață de cercetare pentru alții, o eternitate de împlinire pentru mine, transfigurantă  atemporal, probabil măsurabil înntr-un spațiu prea mic pe cadranul unui ceas, dar infinit în idealul meu.

Trebuie doar să vrem…. doar să vrem…

A-ho!

 

Mânzul

Poate că ar fi bine să știți ce m-a făcut să fug în urmă cu trei ani pe mare, ce mi-a dat avântul ăsta de cunoaștere a aștrilor, ce mi-a trezit curiozitatea de a afla dacă stelele de pe fundul mării sunt dorințele căzute din cer, pe care suntem atât de entuziasmați să ni le punem în fața unor spectacole interzise nouă. Dacă scrie ceva pe ele… V-ați pus vreodată problema asta? Dacă se păstrează într-un fel gândul vostru, înscris pe meteoritul acela nevinovat, pârlit în atmosferă? Ei, eu am făcut-o. Sau de ce marea nu a depășit niciodată conturul orizontului? Nu vi se pare ciudat, să nu o facă? Așa că am pornit.. Era o zi caldă atunci, luna lui brumar am impresia, soarele era de vreo jumătate de zi la post, dar avea să fie una dintre patrulele acelea prelungite, mai ales că o luasem spre vest și dacă nu e dovedit și însemnat (în vreo agendă mâzgălită cu chirilice), cu siguranță ai senzația că ziua se prelungește. Poate că din cauza asta, călătoriile spre est mă colorau de fiecare dată în cenușiu și mă făceau să cunosc emoții de neimaginat. Mergi odată cu valul cel mare, ești un punct incolor, de culoarea fumului, numai alături de alții, asemenea ție. Ești peștele de jos din zodiac. Iar peștii ăștia, cu conștiință, ca tine, nu-s aștrii rătăcitori în oceanul din mantia vreunui înger întunecat, sunt suflete prizoniere în carne și mucegai latent. Sunt lipsiți de scrupule la fel cum sunt lipsiți de miros și pete de culoare.. Probabil că dacă ar fi avut o textură umedă, am fi fost cu toții carnivori și ne-am fi îmfruptat din serul ăsta. Dar, la acea vreme busola îmi arăta un V în fața ochilor și drumul îmi inspira pași alerți spre cunoașterea supremă- de ce am deschis ochii? – Poate că cineva își pusese această dorință sub forma unei intonații cu bastonaș și aveam să aflu răspunsul pe fundul mării, poate aveam să rătăcesc pentru ceva vreme, mi-e frică să spun totdeauna. într-un basm atât de real, pigmentat cu fantasme realiste. Se putea și asta… Dar pe atunci, n-aveam decât inimă, nu și cap…  Azi mi-am pierdut-o pe prima..

A-ho !

O seară albastră..

Unul din copiii născuți din condeiul lui Victor Hugo, spunea într-o celebră scriere, că n-a văzut niciodată un lup jertfindu-se pentru alt lup, poate asta m-a făcut să pornesc și eu aceste rânduri, fără scop, fără motivații deșarte, fără propuneri de vis, doar cu gânduri înecate. Rămâne la alegerea voastră dacă vreți să le salvați de la înec sau nu, iar dacă o veți face, tot a voastră e alegerea din ce râuri de cerneală, tuș, vin spumant ori mai știu eu ce ape magice v-au scufundat vouă corăbiile și mie rezolvările. Ideal ar fi să ne bălăcim cu toții în aceleași bălți, în aceleași ochiuri de lumină, strânse din lacrimi de noi orizonturi, pentru asta o să mă prezint, pentru asta și pentru a spori o lejeritate atât pentru mine cât și pentru voi, voi ce urmează a porni alături de mine, pe fundul abisului. Mă cheamă Teodor, sunt un actor de mâna a doua, probabil chiar mai jos dacă ar mai avea omul și alte grade de valorificare decât mâna dreaptă și cea stângă… Măcar mă consolez cu gândul că sunt la un loc distanță de elită, am bucuria de a mă intitula ofițer retras din activitate, pe un vas scufundat în abisul pasiunilor.Am 20 de ani de când am deschis ochii și 2 de când știu cum, de ce, am făcut-o. Nu cred că aș vrea să știu până când o voi face.. Scriu jurnale de bord, pe care le “public” prietenilor la întâlnirile de pe lipscani. Ridic ancora la început de săptămână și merg în derivă până în ziua în care și Dumnezeu se odihnește, câteodată îl urmez.. Alteori urmăresc firul basmului meu din abis, până când voi reuși să mă întorc iarăși la suprafață, ori cum spune un amic de-al meu, la realitate, cu harta lumii ăsteia, să nu mai risc a mă pierde între pasiuni, și să îmi reiau drumul pierdut cândva. Căci o viață avem, și bine spunea contele X, “După moartea mea, prinde-mă dacă poți! Ia un pumn de cenușă cu o mână nevăzută…”. Nu cred, dar urmez o morală, pentru că scopul e același. Restul? va fi spus la momentele prielnice, dacă v-am creat o imagine frumoasă, dar diferită de balta voastra, vă chem pe corabia mea, măcar în vis, dacă avem aceeași imagine, vă aștept pe punte, căci nimeni nu a mai lustruit podeaua de mult, iar echipajul meu își vinde tinerețea pe la taverne și vrăjitoare de doi bani.

A-ho !

ziua III – iluzia unei vieți fericite

Numele meu e Teodor, iar ce urmează să citiți este iluzia unei vieți fericite… Sau răsplata cu aceeași monedă și de ce nu, groapa din care eu am ieșit și abia aștept să cazi tu. Cu 351 de zile în urmă am cunoscut-o pe ea, Adina. Cam aceeași vreme ca și cea care stă la pândă la pervazul tuturor celor care vă bucurați citind sentimente ce vi le doriți a fi adevărate, dar nu știți nimic sigur, sunteți înfometați de prea mult, îndoctrinați cu prea mult și lipsiți de judecată. Cumpărați pungi cu aer respirat de cei ce au curajul să o facă, mi-e scârbă! Nu am zis că ce vă voi spune acum va fi un salut prietenesc sau o îmbrățișare caldă transpusă cu măiestrie pe hârtie, dacă aș putea să vă văd aș renunța la pix. Ce a însemnat Adina pentru mine și ce senzație gust în secunda asta? Mi-e silă să-ți hrănesc apetitul curiozității de nepotolit, dar îți voi spune, pentru că dacă deja citești asta, e clar că nu te vei mai schimba veci. Ai pierdut pe cineva drag și te împaci cu gândul că te veghează de undeva, fie Raiul, fie vreo grădină printre nori, ori dintr-o lumină ciudată cu puteri miraculoase? Ei bine, imaginează-ți că acest Eden nu există, iar cel pierdut nu-ți mai poate fi alături nici măcar la nivelul gândurilor, emoțiilor, ori forțelor divine, e pierdut. De ce îți spun ție asta? Am două motive, unul: poate cineva va putea să îi arate ei această hartă spre inima mea și doi: nu aveți idee cât este de amuzant să vă văd pe toți, psihologi ratați,  gata în a vă da cu părerea. Pentru ce? Actor sau nu, cu mască ori fără asta e ce vezi tu, cum mă creezi tu.. Eu sunt Teodor, iar asta a fost iluzia unei vieți fericite, drum bun în groapa mea.

Scrisoarea zăcea pe pat și nimeni nu putea să o vadă, pe Ea ori pe Cel ce a scris despre Ea.

Tic-… În sfârșit, liniște.

ziua II – momentuM

Tic-tac…

O treaptă în plus, pași împiedicați, Leo alergând.. Cu puțin noroc nu își pierduse echilibrul și ajunse în fața ușii. Mișcări bruște ale clanței în sus și jos nu reprezentau nici pe departe incantația deschiderii acesteia, câteva bătăi și urlete nu făceau altceva decât să amplifice emoția întlnirii, soneria părea înfundată într-un plan secund.

Ușa se deschise și tocul acesteia lăsa să se vadă o siluetă. Poziția, privirea, mimica feței sale spuneau clar, sunt aici să îndrept lucruri. Teo se uita la el…

MomentuM

tic.

ziua I – nașterea actorului

Tic-tac…

Clișeu sau nu, undeva, pe scena vieții, o inimă caldă își consuma energia și își pierdea vitalitatea. Un corp tânăr, răstălmăcit de vise neîndeplinite, speranțe de comandă, lăsa moștenire unui val de oameni reci, o sursă de încălzire nu atât de inepuizabilă pe cât părea. O minte ageră, puțin fler și speculă la momentul cheie, aveau să deschidă o comoară de neprețuit la timpul sau în locul acela. Teodor se transpunea încetul cu încetul într-o lume paralelă.. Să fi fost oare lașitatea, cea care îl împingea după perdeaua realității? Probabil că nu, ci un soi de oboseală înăbușită în niște ochi ce au văzut prea mult și o inimă ce a crezut prea multe. Detașare, un fel de pas în lateral cu scopul de a lăsa valuri de deprinderi fără rost, trecătoare și fără consistență. Meritul, cireașă amară, nefolositoare, apreciată, dar de nedorit. Un vraf de amintiri, un chibrit acoperit în dorință interzisă..

Frecuș, fum și foc… Iluzia unui film încheiat.. Căci nu opera ci critica rămâne, nu focul ci scrumul.. Nu amintirea propriu-zisă, imagina, ci trăirea, urma lăsată pe suflet a unui colaj.. Întrebări lăsate fără răspuns pluteau în mirajul zilei alături de eforturile prietenilor de a-l pune pe picioare pe cel ce avea să fie un creator de sentimente, un jongler al măștilor de aur pentru oameni de bronz cu chipuri de lemn. O palmă prea slabă pentru o lecție atât de valoroasă, o scară prea-naltă pentru o groapă puțin adâncă. Teo avea să se bucure din plin de miracolul unei iubiri interzise, furate din fașă, chiar el fiind complicele neelucidat.

Jumătatea zilei.. Leonard urca scările, trebuia să ajute, TREBUIA să ajute…

… pe cine? ori cine? pe cine…

…tic-tac.

ziua 23 – în căutarea…

Tic-tac…

 

Furișată la marginea gâtului unei sticle de Jack, privirea lui David era dezarmantă. Zeci de povestiri false se destrămau în sânul vorbelor lui Teo, neapucând nici măcar să devină conturate. Răpite din fașă. Față de acest om, Teodor avea o singură mască, o mască păstrată acolo, undeva sub zecile eșarfe ce îi mascau sau puneau în evidență, depinde de situație, caracteristicile feței sale.

Sunt debusolat.. Sunt rătăcit… Iar drumul de întoarcere există în trecut. Era adevărat, cu jumătate de oră în urmă parcursese acel drum în dreapta unor pași necunoscuți, dar foarte familiari. Sunetul băuturii izbite de pahar, zguduia limpezimea gândurilor sale, o cascadă de trăiri punea încet, încet mâinile în jurul taliei sale.

Îmi pare rău David… Un gest brusc și ușa se încise în urma sa creând în spate un mic vârtej de praf și de amintiri pierdute… prea multe să mai încapă în sacul său. Nu era pregătit încă, nu era nimeni care să-l consoleze, iar răspunsurile nu puteau veni decât din partea unui eu pierdut în timp. Nici măcar el nu mai era de folos. 

Adio și n-am cuvinte

Leo venea.. Mirosul de tutun ieftin, haine purtate puțin prea mult și un păr îmbâxit erau rememorate acum de Teodor, în mijlocul părculețului din fața casei lui David. Nimeni la fereastră.. Nu se întâmpla decât cu o condiție, dacă nu aveau ce să-și mai spună.

…tic-tac.