Profit de faptul că la orizont se înalță aburi marini și o să îți povestesc o mică lecție ce mie mi-a fost predată de un copilaș. Înainte de asta aș vrea să cred că te uiți în jurul tău și vei găsi obiecte pline de valoare sentimentală, dar de-a dreptul lipsite de orice scop practic. Cu siguranță le avem cu toții, iar dacă sunt mult prea bine îngropate în culcușurile fiecărora dintre noi, ele plutesc la suprafața scoarței cerebrale, gata de a fi alinate în singurătatea lor, de ceea ce noi numim gânduri. Încercă să îți imaginezi primele trei secunde venite în urma desființării obiectului acela, dacă fizica ar permite, în stomacul fiecăruia s-ar creea o gaură neagră ce ne-ar absorbi în momentele acelea. Orice simț fizic este depășit de râurile de lacrimi interioare ce se revarsă fără a fi condiții nefavorabile, sunt mistere greu de elucidat, daca nu imposibil.
(Din jurnalul de bord) Aș prefera să nu spun mai mult pentru moment, pentru că s-ar putea să mă pierd în bălțile tristeții, căci obiecte de genul acesta sunt și oamenii, pe care știi că nu ai cum să îi vezi, nu ai de ce să o faci, dar dacă ei nu mai sunt, apare acel ai fi putut. Sunt tone de vină ce se scurg pe fruntea fiecăruia dintre noi, pe care nu ni le dorim, dar dacă vedem pe cineva uscat, secat de sentimente fragede și fără sens îl transformăm în ne-om. Avem mult de mers, soarele indică orele amiezii, iar busola trage un pui de somn în vanitatea gândurilor. Momentan merg în derivă, sirena se aude în depărtare, dar pare a avea o voce îmbătrânită, iar sub ape înoată multe ființe pe care mă gândesc a le contoriza și denumi. Suntem în expediție pe culmile universului.
